Dacă în trecut respectul de sine, demnitatea erau alimentate în primul rând de referirile la istorie, în prezent, odată cu intensificarea funcției literaturii și limbii de definire a identității, a crescut considerabil și rolul de această natură al factorilor în cauză. Să luăm, de exemplu, relația între limbă și demnitate. Astăzi, faptul că limba este un element specific al interesului național și al naționalității, fiind factorul care concură la determinarea esenței individuale a grupului etnic dat, este considerat un adevăr fundamental de ordin-sociolingvistic. În asemenea împrejurări, trebuie să se țină seama tot mai mult de nevoia politică și socio-psihologică a grupurilor etnice ca, prin asigurarea unei situații optime pe seama limbii lor, să-și creeze sieși, în cadrul relațiilor intergrup, interetnice, un loc cât mai respectat, cât mai demn.
Forța și farmecul de neînlocuit pe care le are limba maternă îmbogățită cu sensuri afectiv-politice le evocă scriitorul Sütő András, atunci când nepotului său îi lasă moștenire Marele Principat al Cuvintelor Noastre. Autorul cărții Engedjétek hozzám jönni a szavakat [Lăsați cuvintele să vină la mine] (Kriterion, 1979), introducându-l în comorile limbii materne pe copilul care întruchipează viitorul, înzestrează implicit cu o misiune atât cuvintele strânse laolaltă, cât și pe moștenitorul lor de drept. El invocă, drept imbold și pentru însuflețire – printre altele –, exemplul lui Szenczi Molnár Albert. Kemény Zsigmond, Ion Creangă, al credinței lui Mikes Kelemen și al devotamentului dovedit de acel Áron din Lupenii Odorheiului care, și acum, mai apare uneori dindărătul a doi ceri, pentru ca, cutreierând casele celor ce tânjesc după limbă, să împartă copiilor „hăinuțe, cojoace, manșete țesute din căldura cuvintelor.”
Paradigma limbii stă mărturie demnității specificului. Grupurile etnice care cultivă propriile lor valori culturale, păstrând și dezvoltând ceea ce le deosebește de alte grupuri, își apără identitatea și, odată cu ea, demnitatea. În acest context, dublul caracter al etnocentrismului se afirmă în funcția sa de conservare, care – tocmai datorită acestui dublu caracter – poate trece, firește, lesne în izolare, în respingerea ostilă a ceea ce este „altfel”. Această transformare a funcției este însă foarte adeseori provocată de tendințe care neagă deosebirile și preconizează lichidarea trăsăturilor specifice. Ea este declanșată de tendințe care – nu arareori, mânate de bune intenții – preconizează respectarea demnității sale în cadrul altei sfere de cultură prin acceptarea ei în mediul lor, în schimb, însă frustrând-o de individualitatea ce rezidă tocmai în specific. Or, după cum ne învață etnologia modernă, un individ, un grup etnic trebuie respectate acceptându-le așa cum sunt și nu încercând să desființăm trăsăturile lor specifice, definitorii. Contribuția efectivă a fiecărei culturi la civilizația mondială a viitorului – arată Claude Lévi-Strauss – constă în distanța diferențială între ele, reciproc respectată. Dacă ceea ce suntem depinde și de felul în care ne autodefinim, atunci nici demnitatea nu poate fi ruptă de conștiința noastră, care o determină și exprimă. Cei ce își propun să tălmăcească și să susțină această demnitate vor avea și misiunea de a dinamiza factorii sociali, culturali și morali care stimulează demnitatea în cauză.
Demnitatea Omului este asigurată de demnitatea națiunilor și naționalităților din care se compune omenirea.
https://revistavatra.org/2023/07/28/erno-gall-universalitatea-etnicitatii/